pentru claudia

noi am fost la Barcelona in spitalul Clinic iar in Viena la AKH cel mai mare spital din Europa (eu te-as sfatui sa mergi cu tatal tau la viena )sunt doctori foarte buni

Asta a fost tot

Pe 17 octombrie Armand a decis ca lupta a luat sfarsit ..... dar din pacate nu era nici pe departe asa pentru ca fizic era echilibrat - nu mai avea apa in plamani ,analizele erau bune pentru momentul acela ....chiar daca au existat voci care au spus ca daca nu s-ar fi sinucis oricum se intampla este total FALS.
Dar nu am ce sa-i reprosez pentru ca a luptat mult si s-a chinuit infiorator de tare a trecut prin momente foarte grele si cei care au fost langa el stiu despre ce vorbesc.
Fetitele intreaba zilnic de "tati al lor" ce le pot spune....sunt momente groaznice dar ce traim noi este nimic pe langa ce a trait el, viata noastra merge inainte nu noi suntem victimele ,singura victima a fost si ramane doar EL
A fost cel mai bogat om avand foarte multi prieteni adevarati care l-au ajutat enorm si carora vreau sa le multumesc din suflet ca ne-au sustinut si sa le spun ca el tinea la ei enorm.
Cam asta este tot ....

Azi am iesit din spital...din bucuresti. Am fost sa vad de ce ma sufoc si am aflat.....chimioterapia mi-a distrus proteinele care au si rolul de a transporta apa prin corp....si din cauza asta am acumulat apa la plamanai, plus ca mi s-au umflat picioarele, mi s-a intarit si abdomenul....Am facut o radiografie si atentie...plamanul stang era plin tot ccu lichid si cel drept trei sferturi plin!!!! Am facut un tratament cu albumina, 2 perfuzii de sange, plasma...si dupa2 zile se retrasese f mult lichid, deci nu a mai fost nevoie sa imi faca drenaj. In prima zi mi-au luat o seringa sa vada ce fel de lichid e.....
am dormit 4 nopti in fund, cu spatarul scaunului si cu capul pe perna, singura poziyie in care puteam dormi.
de fapt nu am dormit........m-am chinuit ca un caine , ca niciodata. Acum pot sa dorm doar pe o parte, din fericire....insa mai am lichid. trebuie sa mananc proteine f multe, sa mentin nivelul corecy in orgahism...
oricum ma simt sfarsit, obosesc orice miscare as face....sper sa ma refac in 2-3 zile.
Am trecut clipe de groaza, aproape ca eram la final.....asa simteam. Dumnezeu a vrut altfel. O Doamne, de ce ma chinui asa....nu ajunge?
Sunt in mainile tale , doamne....eu nu mai pot......faca-se voia ta.....eu am ajuns jos de tot. Sunt un nimic, toti suntem asa. Eu insa mi-am dat seama mai acum ceva timp.
Sper sa mai am putere sa scriu aici, va voi tine la curent cu ce mi se intampla. daca se intampla sa va parasesc, sa plec din lumea asta, sotia mea va va spune....
somn usor

nimic...

Va multumesc tuturor celor care va ganditi la mine.....
E greu sa nu te gandesti la final, din moment ce ai cancer si tratamente nu mai sunt, medicii iti spun ca au facut tot ce e posibil......si doar un donator compatibil te poate salva. Mie nici acum nu-mi vine sa cred ce mi se intampla, in ce situatie aproape fara iesire sunt.
Legat de clinica din viena, este vorba de o clinica langa un spital universitar, AKH......acolo azi sau maine se va discuta cazul meu. Le-am trimis tot istoricalul meu medical si datele de compatibilitate. transplaturile se fac in spitale, nu in clinici(asa am Inteles) pt ca nu au spatii speciale pt asa ceva. La fel a fost si in Barcelona, transplantul s-a facut in spital universitar.
Nadia, frumoasa si plina de sensuri povestea cu batrana......insa la mine lucrurile sunt altfel, din pacate. Am o boala care face ravagii...si nu mai am ce sa fac medical. Cum am si spus, doar o minune ma mai salveaza.
E greu sa explic ce imi trece prin minte ....da, trebuie sa traiesc , trebuie sa imi cresc fetitele.....insa ce pot face eu?????pur si simplu ultima si singura cale de vindecare nu exista pentru mine acum.......Cum sa sper si ce sa sper?
Ca va aparea donatorul? Acesta e greu de gasit, pentru ca trebuie cautat in tarile estice.....ori in estul europei suntem in lumea a 3-a din multe aspecte.
Cei care citesc aici si ma si cunosc...stiu ca nu sunt un om care sa faca pasul inapoi, stiu ca am fost un luptator toata viata mea....insa acum sunt depasit de situatie. Pur si simplu ce mi se intampla e prea mult..
Fiecare zi pe care o incep este grea, nu pot sa ma bucur de putinul timp pe care l-as mai avea...pt ca la 35 de ani cateva luni in plus, chiar si un an sa zicem, nu are cum sa te bucure, sa fii multumit.
De ce mi se intampla mie toate astea?????
Va multumesc din suflet celor ce v-ati dus si v-ati inscris ca donatori.......as vrea sa am viata sa va pot arata ce inseamna pt mine intentia voastra de a-mi salva viata. MAi mult de un asemenea gest.......ce poti sa mai faci pt un om?
Ma inclin in fata voastra!
cred ca am mai scris.....dar simt nevoia sa o spun din nou ......am ales sa scriu pe acest forum tot ce mi se intampla, gandurile, fricile, sperantele , caderile si ridicarile cauzate de aceasta boala necrutatoare care nu alege in ideea ca poate unii dintre voi nu ma vor uita pe mine si prin ce am trecut si mai ales am speranta ca este o lectie de viata pentru voi! Poate, pentru unii, voi contribui si eu putin la schimbarea modului in care priviti viata, facand-o macar putin mai buna....Asta ar insemna pt mine ca voi trai vesnic, prin voi.....ca durerea si suferinta mea a facut macar o persoana sa vada viata mai realist, sa aprecieze mai mult ce ii ofera viata si sa invete sa pretuiasca doar ce trebuie pretuit intr-adevar.

....

Inca nu am nici o veste......Pe luni, marti voi afla...O asteptare grea, apasatoare...Astept ca cei de la Viena sa fie super-oameni, sa nu spuna la fel ca cei di Barcelona sau Hamburg......ca doar donatorul compatibil e solutia.....
Desi, sansele sa fie altfel raspunsul sunt cam nule.
Traiesc niste sentimente ciudate...de neinteles....Stiu, astazi, ca timpul meu langa voi e scurt, prea scurt....Eu nu mai pot avea o viata acum......
Stau si ma gandesc in urma, la ce fel de viata am avut...Doamne, frumoasa viata mi-ai dat! Cei care citesc si ma cunosc stiu la ce ma refer, in general.....Am avut tot ce mi-am dorit, am avut noroc sa fiu inconjurat mereu de prieteni, amici......Dar acum am o datorie sfanta, sa imi crec fetitele. Aici treaba se strica, acum imi dau seama ca lucrurile importante in viata sunt altele si sunt destule......
Ce pot sa fac? Toata viata mea am fost un luptator, nu mi-a fost teama de nici o incercare......insa acum nu imi vad adversarul, problema de rezolvat.....acum nu mai depinde de mine. Si e groaznic. Ma uit in oglinda des.....carcasa e la fel, insa privirea spune ca altcineva traieste in mine acum,,nu mai sunt eu, cel de altadata.....
In perioada asta , de 18 luni de chin, m-am maturizat , am imbatranit foarte mult. Stateam si ma gandeam ca acum nu as sti cum sa imi cresc copiii, nu as sti sa le spun ce conteaza mai mult in viata.....De fapt as sti, dar nu prea mai are legatura cu realitatea traita de mine pana acum. Scara de valori la mine s-a schimbat radical......

.....

Am fost in Barcelona pt tratament.....ceva atat de usor incat nu cred ca are mare efect....sau organismul meu s-a obinuit cu lucruri mai grele.
Inca nu am nici o veste de nici unde, toti amicii care au facut testele de compatibilitate la Timisoara nu s-au potrivit cu mine pana acum......
Asteptarea asta e asa de ciudata, fiecare zi care trece mai scade nr zilelor pe care le mai am de trait.....Si trec repede, pt ca dorm destul de mult din cauza pastilelor.
O minune astept......am ajuns sa astept o minune. Inca nu sunt disperat, inca nu am intrat in criza de timp, insa peste o luna deja parca se aude gongul de final....de undeva de departe si care se apropie, se apropie.....
Constientizarea trecerii in nefiinta, cu toate efectele ei pt cei din jurul meu e sinistra, grea....desi uneori am impresia ca nu voi muri, ci doar ma ascund de cei dragi, ca la v-ati ascunselea.....
Ce prostii imi trec prin cap......
iubesc atat de mult viata...si nu vreau sa o parasesc sub nici o forma......Ce sa fac??????

Asteptare...asteptare.....asteptare.....

VA multumesc din suflet pt tot ce mi-ati scris....
As vrea sa stiu si eu cauza si calea de vindecare a bolii....ma rog in fiecare clipa sa ma ajute Dumnezeu sa scap din incercarea asra grea....prea grea .....
Deocamdata ma simt fizic excelent, mi se pare absurd sa am o asa boala care incet incet macina organismul meu interior...
Pentru fetite aici este raiul....stam la parintii sotiei mele care stau la curte.....alearga dupa pisici,, dupa catei, au toate jucariile specifice varstei lor....\ma bucur pt ele cand le vad cum alearga fara oprire...asa nu mai simt tensiunea care se simtea cand stateam in Barcelona....
Pentru mine, nu e o alegere fericita, ma doare sa vad locurile vietii mele de dinainte de boala, si sa ma gandesc ca se poate ca in curand sa nu mai fiu printre ele.
Astept un raspuns de la Viena, daca nu luni trebuie sa fiu in Barcelona pt o noua cura de chimioterapie....
Am o senzatie ciudata de liniste, de impacare parca....nu stiu ce inseamna...poate sa fie dorinta dus la extrem ca voi scapa si asta sa imi dea credinta ca se va rezolva....sau acceptarea finalului...
Of, Doamne, cat de mult as vrea sa fiu sanatos!